flash

Aud in departare rostogolitul domol al valurilor. Ma rasucesc incet si alunec din cearsafurile albe. Indepartez cu mina stanga pinza diafana a baldachinului in timp ce talpa piciorului rataceste pe podeaua de lemn in cautarea papucilor din impletitura de bambus. Sunt inca adormit dar stiu ca o baie in mare sub primele raze ale diminetii ma va revigora. Cobor cele cateva trepte care despart terasa de lemn nelacuit de nisipul inca rece al plajei. Pantalonii de in si camasa alba de bumbac fin aluneca pe nesimtite iar corpul meu gol plonjeaza in valuri. Alunec in apa rece si sarata, iar atingerea valurilor imi trezeste simturile. Inot pret de jumatate de ora bucurandu-ma de linistea diminetii si de pustietatea marii si a plajei. Efortul depus mi-a pus sangele in miscare si mi-a facut foame. Soarele s-a ridicat si razele aurii mangaie nisipul.

Ma retrag in umbra bucatariei cu mobilier rustic macinat de patina vremii, cu manere de alama, usi scartaitoare si seertare care se deschid greu; interiorul este unul mai degraba saracacios desi nu lipseste nimic din cele utile bucatariei. Ma chinui sa aprind masina de gatit si dupa cateva incercari flacara albastra rasare sub tigaia in care aluneca cateva picaturi de ulei de masline. Ma duc pina la intrare ca sa iau sticla de lapte si bagheta de paine aduse dis de dimineata de ingrijitor. Aleg din fructiera cateva portocale pe care le tai si le transform rapid intr-un suc delicios. Ma retrag pe terasa pentru a-mi savura micul dejun in timp ce imi odihnesc privirea pe intinsul argintiu al marii.

Amintirile serii trecute incep sa se contureze, oferindu-mi motiv sa zambesc. Imi amintesc ca am iesit din dus, m-am barbierit rapid, am aruncat la repezeala pe mine o camasa alba cu guler inalt si un costum de pinza neagra, m-am incaltat cu o pereche de pantofi lejeri din sfoara neagra impletita si am sarit la volanul decapotabilei parcata pe alea din fata casei. Am demarat in tromba si curand acul vitezometrului indica viteze ametitoare pentru drumul de coasta, ingust si extrm de virajat pe care rulam.

Paharul se clatina pe masa si ziarul imi aluneca din mina pe podeaua terasei. Ma aplec lenes sa il ridic in timp ce privirea imi aluneca spre interiorul casei unde printre pinzele baldachinului zaresc doua trupuri intinse. O adiere de vant  ridica voalul perdelei lasand sa se vada un profil de femeie, cu trasaturi fine si buze subtiri. Pe gat ii aluneca o suvita blonda care ii acopera o parte din sanul mic , usor tuguiat, cu sfarcul usor ridicat. Lipita de coapsa ei este o femeie bruneta, cu gene lungi si buze carnoase. Respiratia lor linistita si tremurul usor al gatului indica un somn fara vise. Imi intorc capul catre mare si ma cufund din nou in visare.

Am oprit masina in fata portului vechi, linga terasa bunului meu prieten Axio. Cobor degajat si ii zambesc amabil chelneritei oachese care se grabeste sa ma informeze ca Axio este plecat de la pranz la Burgas pentru a face aprovizionarea. Imi propun sa il astept in timp ce imi comand un espresso scurt cu apa minerala. Linga terasa se leagana alene, in scartait de parame cateva iahturi . Prietenul meu isi face aparitia din spatele pietei farului mergand in pas saltat..Corpul sau musculos se profileaza in costumul de doc crem la care a asortat o camasa roz si mocasini de piele intoarsa iar cascheta aruncata pe o ureche ii da un aer de turist.

-         Serge batrane, nu te-am vazut de cateva zile. Pe unde ai umblat?

-         Am fost plecat pina la Salonic cu ceva treaba si m-am intors acum cateva ore. Drumul a fost un cosmar iar idiotii de vamesi s-au incapatanat sa imi opreasca  setul de piese de sah pe care ti-l luasem cadou… Va trebui sa te multumesti cu  sticla de uzo! La multi ani dragul meu Axio!

-         Sticla de uzo o luam cu noi, mergem sa iti arat noua mea descoperire… in seara asta e rost de distractie.

Share on Facebook

Imi plac lucrurile rare si cand spun asta nu ma refer neaparat la lucruri unicat , desi si unele dintre acestea imi plac. Imi plac lucrurile care se intimpla rar pentru ca atunci le pot aprecia mai bine si mai intens. Da, stiu, multi veti considera ca este o prostie si veti spune ca e bine sa te inconjori de lucruri si de senzatii care iti fac placere , si totusi eu nu sustin cotrariul. Ceea ce spun eu este ca trebuie sa ai atit de multe astfel de lucruri rare incat sa poti sa alegi dintre ele astfel incat ele sa nu se repete prea des dar in acelasi timp in fiecare zi sa ai parte de un lucru rar.
Gandindu-ma la chestia asta am realizat ca am renuntat la fumat pentru ca imi place atit de mult sa fumez. Bizar, nu? Desi sunt constient cat de mult ma relaxeaza fumul cenusiu albastrui, gustul usor amar de nicotina si iuteala tutunului, imi place sa fac lucrul asta din ce in ce mai rar… pentru a ma bucura pe deplin de fiecare senzatie, pentru a trai inzecit toata aceasta experienta.
Aceasi senzatie am trait-o deunazi cand printr-un concurs de imprejurari am putut savura dupa foarte mult timp…. o ceasca de ciocolata calda si 2 croasante cu unt. Meniul meu ar putea include zilnic aceste produse dar atunci unde ar mai fi placerea de a redescoperi prospetimea foetajului si aroma cremoasa a ciocolatei? Unde ar mai fi bucuria de a redescoperi ceva ce nu ai mai gustat de mult daca ai „uza” simturile in folosiri indelungate?
Si pentru ca intrebarea aceasta sa capete in final si un sens… think about relationships and how to keep them alive!

Share on Facebook

Zilele trecute am fost la domeniul Stirbey din Buftea. Drumul de acees nu este unul foarte atractiv, cu atit mai mult cu cat se intersecteaza pe o anumita portiune cu centura Bucurestiului. Lasand la o parte acest aspect mai putin placut, descoperirea domeniului Stirbey s-a dovedit a fi o incantare. Nu era prima data cand eram acolo, dar de fiecare data cand ajung mai descopar cate ceva.
O data trecut de poarta de intrare (o poarta mare, somptuoasa, in stilul vechilor porti de la conacele boieresti) esti condus de o alee catre cladirea principala a domeniului. Aleea aluneca molcom printre copaci, iar lumina dupa-amiezii se furiseaza printre crengile copacilor lasand sa se intrevada in departare peretii albi ai palatului.
Abia dupa ce faci cativa pasi realizezi ca lipseste ceva din tot acest peisaj… Te uiti nedumerit imprejur cautand un raspuns si brusc realizezi ca ceea ce lipseste este de fapt zgomotul strazii pe care l-ai lasat in urma, in spatele zidurilor. Cu fiecare pas pe care il faci, cu cat te afunzi mai mult in padure cu atit parca te indepartezi de prezent. Palatul, desi nu are o arhitectura bogata are o frumusete aparte; cladirea alba, cu mici arcade gotice desenate pe fatada se profileaza dreapta si inalta intr-un luminis. Daca inchizi ochii parca poti sa auzi zgomotul rotilor de caleasca si a copitelor de cai sfaramand nervosi piatra drumului. E liniste si razele soarelui scalda in lumina aripa de sud a palatului. Ocolesc usor intrarea in palat si ma indrept spre alea care duce catre lac. Se spune ca la ordinele printului Stirbey s-au taiat in padure alei lungi, pietruite pe care printul sa isi poata alerga caii in voie.
Soarele se oglindeste in apa lacului lasand dare lungi, aramii. Traversez podul de lemn si ma indrept spre capela domeniului. De pe malul celalat observ lebedele alunecand usor pe apa, iar aluneacare lor muta adanceste linistea din jurul meu.
Palatul a ramas in urma, capela de asemenea, iar alea din fata mea se pierde intre randurile nesfarsite de copaci.
Aerul e rece, umed si miroase a stejar si a scoarta de copac. Deschid bratele, imi umflu narile si trag cu nesat aer in piept… E mirosul copilariei mele, e aerul zilelor de inceput de vara cand alergam prin padurile de la poalele Bucegilor.
Stau cu ochii inchisi si respir adanc parca pentru a imprima mai bine memoria acestei clipe. Imi promit sa revin, sa continui descoperirea acestei bijuterii aflata la doar jumatate de ora de Bucuresti.
Pentru mine este locul perfect pentru relaxare si pentru  o plimbare lunga cu baietelul meu.
Daca mai adaugi la asta si faptul ca in incinta palatului este un restaurant cu mincare si serviciu foarte bun, ai reteta unei dupa amieze de week end perfecte.

Share on Facebook

Astazi sunt cu moralul la pamint. Mi-as fi dorit sa te gasesc online sa mai indepartez din starea de panica care pune stapanire pe mine. Sunt slab, sunt mai slab decat am crezut… In ego-ul meu nemasurat am crezut ca sunt puternic si intangibil si astazi constat ca sunt lovit in ceea ce credeam ca este punctul meu forte… gandirea mea logica, ordonata, rece, infailibila … si totusi
Traiesc ca intr-o sala de cinematograf… totul se succede prin fata ochilor mei dar eu nu particip in nici un fel la actiunea de pe ecran . Traiesc filmul propriei mele vieti dar nu fac parte din ea. Sunt un strain in viata mea si desi incerc timid sa iau parte la diverse actiuni menite sa ma implice in acest film nu reusesc altceva decat sa adancesc prapastia in care ma cufund.
Imi vine sa plang… poate chiar ar trebui sa o fac … macar as mai inlatura din tensiune si din stres. Si totusi nu o fac, nu pentru ca vreau sa par mai barbat (nu sunt nici pe jumatatea barbatul care ar trebui sa fiu), nu o fac din teama de a nu arata ca sunt vulnerabil. Si ce e rau in a fi vulnerabil… nimic… Cand eram copil eram vulnerabil dar cu toate astea ma simteam ocrotit si aparat… Da, acum inteleg! Imi e frica sa fiu vulnerabil pentru ca azi nu mai sunt copil si poate pentru ca azi… nu mai e nimeni sa ma ocroteasca…
Ah ce dispozitie proasta am… inchid pagina asta si ramin cu privirea atintita pe imaginea de pe ecran… Un pusti murdar de spanac pe botic si pe nas imi zambeste larg; ochii lui mari, cu gene lungi stralucesc de fericire. Si el este vulnerabil… dar inca nu o stie.. si poate nu o va afla niciodata… daca eu voi fi un tata destul de „puternic” pentru a-l ocroti.
Avi, tati te iubeste!

Share on Facebook

Cu ceva timp in urma am avut o discutie tare, acida si aproape „neprincipiala” cu o prietena. Eram acuzat de faptul ca scrierile mele erau prea triste, prea mohorate, prea pline de ura si inversunare, de parca ar fi fost scrise de un suflet imbatranit devreme, „a grumpy old man”. Desi am recitit de cateva ori tot ce scrisesem, nu reuseam sa vad ceea ce era absolut evident. Azi a venit momentul sa cer scuze acestei prietene dragi pentru ca m-am indoit de sinceritatea vorbelor ei, azi e momentul in care m-am hotarat sa dau o noua fata scrierilor mele.
Prea scriem toti numai despre lucrurile urate si rele care ne inconjoara, prea am intrat cu totii in tavalugul acesta al dezamagirii si al disperarii si de aceea, eu unul, m-am decis sa incep sa scriu si despre lucruri frumoase; despre pasiunile mele, despre locurile frumoase pe care le vad, despre intimplari care descretesc fruntile si despre oamenii frumosi si buni cu care ma intalnesc.
Si daca in ochii mei a inceput sa scapere dorinta de a simti, de a mirosi, de a privi din nou asta este doar rezultatul unor cuvinte sadite in subconstientul meu la momentul potrivit.
Multumesc draga mea!

Share on Facebook

Dupa saptamani intregi in care ai ignorat robinetul care curge, canapeaua care scartaie si stergatorul de la masina care mai are un pic si se desprinde, te decizi intr-o zi de sambata cu soare sa apelezi la talentele tale de „ mester repara tot”.

Iti iei o mina de preocupat, te invarti de cateva ori in jurul robinetului (canapelei, masinii… dupa caz) si constati ca ai nevoie de niste scule ptr a rezolva problema. Incepi sa trimiti pe toata lumea din jurul tau sa iti aduca ba carpe, ba patent, ba vaselina, canepa sau orice ai mai putea avea nevoie pentru a rezolva problema.

In tot acest timp tu bombani, te incrunti si pari nemultumit de rezultatul examinarii. Te apuci de munca, bati cu ciocanul, tragi cu patentul, dar constati ca piulita se incapataneaza sa ramina nemiscata… Ai un moment de luciditate si realizezi ca iti lipseste o cheie; incepi sa cauti in trusa de scule in care zac aruncati clesti, suruburi, patenti, surubelntite, burghie , fuioare de canepa si multe altele si constati cu surprindere ca exact cheia de care ai nevoie lipseste. Brusc realizezi ca atit ptr robinet cat si ptr canapea, stergator si alte vreo zece lucruri pe care le ai de reparat ai nevoie de exact aceeasi cheie… banala cheie de 10. Nimic din toate celelalte scule nu te poate ajuta iar tu esti intr-un mare impas; poti jura ca ai avut candva o cheie de 10 dar acum parca a disparut fara urma… Dai fuga pina la un vecin si acesta constata cu stupoare ca si lui ii lipseste aceeasi cheie. Mai faci inca 2 incercari de a gasi cheia blestemata dar si acestea sunt soldate cu esec.

Intr-un final te decizi sa te duci pina la un magazin de scule unde constati plin de surprindere ca cea mai scumpa cheie din tot raftul este cheia de 10. Esti convinsa ca exista o conspiratie a producatorilor de chei de 10 dar te decizi sa o cumperi fara sa uiti sa iti promiti ca o vei pastra ca pe ochii din cap.

Ajungi acasa , termini de reparat (dupa ce ai pierdut aproape jumatate de zi si dupa ce reusesti sa iti strivesti o unghie si sa te tai  la un deget) si incepi sa strangi sculele. Constati cu stupoare ca iti lipseste cheia de 10 si esti gata sa juri ca acest instrument diabolic are suflet. O cauti cu frenezie, rastorni jumatate de casa dar fara succes si intr-un final te dai batut concluzionand… cheia de 10 este o cheie cu vointa proprie.

Sfarsesti odisea reparatiilor intr-o serie de amenintari si cuvinte de bine la adresa fabricantilor de chei de 10, a inventatorului, a mesterilor de orice fel si a celor care utilizeaza suruburi de zece in  componentat produselor lor.

Iti promiti ca intr-o zi vei propune o lege prin care fabricarea suruburilor si cheilor de 10 sa fie interzisa dar pina atunci nu iti ramine insa decat sa te multumesti cu aprecierile „laudative” la adresa inventatorului acestui instrument aducator de buna dispozitie.

Share on Facebook